antologie V – 2010-2011

Eu visez la o casă mare, cu grădină, la o viaţă liberă şi
încântătoare, scăpată de tensiunile şi presiunile existenţei
moderne. Poate că visul meu e absurd. Dacă este aşa, nimeni n-ar
mai visa şi n-ar mai emigra.
Lumina soarelui tâşneşte din apa oglinzii, fulgerând crengile
de deasupra capului şi praful străzii. Dimineaţa e proaspătă şi
luminoasă.
Cine vrea să trăiască aici, trebuie să ştie să se adapteze.
Crochiu II
O nouă primăvară în vechiul nostru parc
E primăvară. Culorile explodează ca nişte mingi de pingpong
uitate în iarbă. Sub îndepărtatul acoperiş al copacilor,
betonul aleilor este brăzdat de zăbrele de lumină.
Aici, privirea trebuie să se ridice foarte mult, ca să
întâlnească linia cerului. Copacii înalţi şi solemni privesc cu
indiferenţă îndărătnică trecătorii.
Din când în când, se aude răpăitul înfundat al ciocănitoarei şi
uguitul amoros al porumbeilor care-şi spun poveşti de dragoste.
Galeriile sângerii ale furnicilor se desenează ca nişte nervuri, iar
doi cărăbuşi trudesc de zor, pătrunşi de febra creaţiei de a face o
bilă din pământ, frunziş şi bălegar. Îi văd mici, prăfuiţi şi negri,
cu trupurile rotunde, dând impresia că abia aşteaptă să le crească
aripi şi să zboare.
Într-un spaţiu cam de doi paşi de pământ, cresc trandafiri şi
crini, ca într-un sandviş înalt şi verde, iar în mijlocul acelui spaţiu
tronează un bolovan colţuros. Piatra este udă încă sub soarele
dimineţii şi eu simt fierbinţeala jilavă învăluindu-mi picioarele
goale.
Văd un câine apatic, lăţos şi zburlit care visează, culcat pe-o
ureche, într-o atitudine scandalos de evazivă.
Sub aerul cald, ciorile blajine şi necesare peisajului se
înşiruie pe crengi ca într-o statistică esenţială.
Cărţile vorbesc despre aventurieri şi colonişti care luau
drumul mărilor, iar eu vreau să călătoresc într-un parc pe jumătate
îngropat în copaci. Până atunci, mă simt ca o pasăre migratoare,
153