antologie V – 2010-2011

LIA-MARIA GRIGORAŞ
„Bazându-se aproape exclusiv pe descriere, autorul pare că nu
reuşeşte să depăşească cu mult pragul clişeelor, comparaţiile fiind
deseori banale. Deşi lasă impresia unui ciorchine de gânduri /
experienţe personale, simplitatea nu este facilă, din contra, reuşeşte să
treacă dincolo de bariera gândurilor lectorului, impunând atenţie şi
interes pentru lumea cotidiană.”
Anca IFRIM
Crochiu I
Fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în oraşul meu
Acum e impropriu să spui că locuieşti la oraş; mai degrabă te
strecori, cum poţi, printre ceilalţi.
Într-un cartier mărginaş văd un coş de fabrică ce scuipă un
fum negru şi puturos. Case mici şi urâte se ascund lângă blocuri
cenuşii, ca nişte soldaţi de pază.
Balcoanele – proiectate în afară – par nişte pleoape, iar în
spatele lor frânghii cu rufe colorate se leagănă şi saltă, în timp ce
gospodinele bârfesc plictisite şi acre.
Dincolo, peste stradă, se răspândeşte o aromă caldă ce se
contopeşte cu mirosul de praf, de ceapă prăjită şi ulei încins. În
uşa blocului zăreşti umbra lungă şi întunecată a unui bărbat stând
nemişcat în prag şi bombănind: – Nu-ţi poţi asculta nici gândurile
de atâta gălăgie! De undeva, o melodie ridicolă cu: te iubesc!
crede-mă! te iubesc... şi… trosc! Domnul cel înalt este nervos.
Trec prin faţa centrului commercial – numai beton şi sticlă –
construcţie modernă, iar mai departe, printre bălării îndrăzneţe,
pluteşte o pâclă de muşte.
Lângă o parcare, un poliţist tânăr şi binevoitor zâmbeşte unui
domn uscăţiv, înalt, cu faţa zbârcită şi încrâncenată. Acesta abia
schiţează un răspuns la salut, mânios şi trist, aruncând priviri
acuzătoare spre doamna cu chip de învăţătoare pedantă şi
manierată care are draci.
152