antologie V – 2010-2011

dori ce ţi se impune. „Ce porcărie”, am afirmat, iar Cubuleţ a
ridicat iarăşi din umeri. Mă enerva lipsa lui de păreri. Când
discutam ceva mai serios, el nici măcar nu mă contrazicea, se
făcea neştiutor şi mă lăsa cu părerile mele. De atunci, am căutat
să-l găsesc pe cel care îmi controla activitatea craniană. Stăteam
ca pe ace şi-i urmăream pe alţii. Între timp, în lift a apărut o figură
nouă: un medic începător, pe nume Claus. Zâmbea timid şi era
stângaci. Nu ştiu de ce mi-a plăcut de el şi i-am dat lui Cubuleţ un
ghiont. El a râs. Măcar nu a mai dat din umeri. M-am strâmbat la
el şi am început şi eu să râd. Avea şi el în sfârşit o părere.
Într-o seară, când am plecat din Sectorul X, era mai târziu
decât trebuia (eu şi Cubuleţ, în fine, mai mult el, încercasem să
spargem unitatea specială, ca să-l identificăm pe cel care-mi
controla creierul), doctoraşul a intrat în lift cu braţele pline de
cutii şi borcane cu viermi în lichid. Ne-a rugat să apăsăm săgeata
pentru nivelele de mai sus şi s-a lipit de peretele liftului. Avea
fruntea acoperită de picături de sudoare şi faţa palidă. Închise
ochii. „Te simţi bine?”, l-am întrebat, iar el a negat, fără să
deschidă ochii. „Sunt claustrofob”, a zis încet, cu o tremurare în
voce. „Eşti claustrofob? O, Ştiinţa părinţilor mei! Şi atunci cum
poţi trăi sub pământ, unde toate spaţiile sunt închise?” „Trăiesc la
puntea doi”, mi-a răspuns el la întrebare. „Acolo se vede lumina
soarelui în holul central, care are o boltă acoperită cu oglinzi şi
sticlă.” S-a prezentat şi ne-a spus că îi este menit să fie doctor. Nu
prea îşi dădea seama de ce, pentru că nu era în stare să-si vindece
nici lui frica de spaţii închise. „Uite-mi omul”, mi-am zis şi am
început să coc un plan în minte. Noaptea, când puţini erau activi,
Sectorul X lucra la nivel redus şi creierele noastre, ale celor care
lucrau acolo nu erau scanate. „Au încredere în noi”, zicea
Cubuleţ. Noaptea era momentul planurilor tainice, fără să fiu
oprit. Vroiam să mă eliberez, iar planul acesta prindea tot mai
adânc rădăcini în sufletul şi mintea mea.
Dar totul s-a răsturnat într-o seară, ca apoi să devină şi mai
puternic. Mama coresponda prin conexiune intergalactică cu o
femeie din oraşul vecin: Grandotica, cel mai mare oraş cu
refugiaţi umani şi de altfel primul. Grandotica era renumit pentru
ideile libere cu care erau conduşi oamenii. Era un model de
146