antologie V – 2010-2011

Ciudat că, deşi majoritatea erau născuţi sub pământ, ştiau că au o
origine şi vroiau să afle despre pământul de baştină. Deşi se
încerca uniformizarea: toţi vorbeau aceeaşi limbă şi nu existau
tradiţii şi obiceiuri, oamenii tot considerau că aparţin unui loc şişi
imaginau cum arăta în vremea bună ţara lor.
Ca să revin la părinţii mei, mama, câteodată, mă îmbrăţişa sau
mângâia, dar asta era ceva rar. Nici nu eram obişnuit cu asemenea
gesturi, oamenii nu se mai exteriorizau astfel. Cred că m-a iubit şi
mă iubeşte, deşi nu prea ştie să o arate.
Tata, Piotr, denumit Pi de colegii lui de laborator, era
îndrăgostit de un singur lucru: matematica. Se căsătorise cu mama
pentru că vedea în ea întruparea matematicii, putea să iubească
matematica şi trupeşte, nu numai sufleteşte: o putea atinge, o
putea mângâia, o
vedea în fiecare zi. Pi
stătea mai tot timpul
cu nasul în hârtii când
era acasă. Venea seara
şi se înfunda în biroul
lui cu ecuaţii şi
parametri.
Deschideam uşa încet
şi băgam capul prin
fantă: îl vedeam pe el
cu lumina lămpii
căzând pe maldărul cu
numere. Îşi ridica
capul, cu ochelarii pe
nas şi mă chema
înăuntru. Mă punea să
stau lângă el pe un
scaun şi îmi explica
diferite calcule. Din
când în când, dădeam
din cap şi mă
prefăceam atent. Avea o lumină vie în ochii căprui, care făcea ca
143