antologie V – 2010-2011

cu Alexander Von Braun, cel cu microprocesorul, a fost lăsat să
tapeteze o incintă cu acel lambriu. Apoi Edmund, care era medic
dermatolog, şi-a riscat viaţa ieşind la suprafaţă, căutând obiecte
care rămăseseră în urmă. Aşa a dat peste Academia Naţională
Britanică, sau ce mai rămăsese din ea. A găsit rafturile şi le-a
transportat până în Ştiinţofica. Povestea aceasta despre naşterea
bibliotecii o spunea doamna N oricui avea urechi să audă; se
îndrepta în scaun, tuşea puţin şi îşi lua o voce melancolică, lăsând
într-o parte capul ei frumos, brăzdat de riduri şi bătrâneţe. Am
petrecut mult mai mult timp în bibliotecă decât cu părinţii mei,
care erau matematicieni amândoi: mama, Esperanza, o spaniolă
cu gura mare, şi tata, Piotr, un rus cu ochii blânzi. Îi vedeam
dimineţile când se trezeau şi mergeau la laboratoare şi seara când
veneau în apartamentul nostru de pe puntea zece, mult mai adânc
situat decât biblioteca. Mama, când se enerva, o dădea pe
spaniolă, o limbă pe care eu nu o învăţasem pentru că ea nu se
sinchisise să mi-o predea. Chiar dacă era spaniolă, nu văzuse
niciodată ţara natală, pentru că se născuse la fel ca mine, în
Ştiinţofica. Părinţii ei locuiseră pe o punte mult mai aproape de
suprafaţă, aşa că vedeau lumina soarelui filtrată prin ochiurile de
geam galbene sau albastre. Ei erau amândoi spanioli şi ţineau la
tradiţie, chiar dacă acest cuvânt nu mai avea aceeaşi însemnătate
ca în trecut. O învăţaseră spaniola, căci numai aşa vorbeau bunicii
între ei. Erau printre puţinii care-şi mai ştiau limba maternă şi
câte o legendă despre neamul lor. Bunica era aşa de bună şi
pregătea mereu prăjituri de câte ori mă ducea mama la punţile
superioare. Trecerea de la o punte la alta avea nevoie de aprobare
din Sala Motoarelor, aşa că nu mergeam prea des pe la ei. Şi
întrebarea care se naşte e: cum treceam eu de la puntea zece, unde
locuiam, la cinci, în fiecare zi? La început am avut o autorizaţie
lunară pentru studiu, dar, cu timpul, tipul de la poarta Z (care era
o scurtătură între cele două punţi, fără să fie nevoie să treci prin
fiecare nivel care le desparte), pe nume John, mă învăţase şi mă
lăsa să trec fără autorizaţie. Îmi făcea cu ochiul când mă vedea şi
mă întreba: „Ce mai studiezi azi, piciule?”, în timp ce îmi
deschidea cu cartela poarta. Era originar din Irlanda şi, câteodată,
lunea, mă duceam şi-i povesteam ce am citit despre ţara lui.
142