antologie V – 2010-2011

cercetare, matematică, fizică şi alte ştiinţe. Pentru că fiecare om
era unic şi vroia lucruri diferite, să-i ţii pe toţi sub control era un
lucru greu. Au început să fie revolte, căci oamenii au un simţ
înnăscut de competiţie: să se ridice unii peste alţii. Puterea
aparţinea celor care ştiau să o ia cu forţa şi să domine. Siguranţa
nu exista în aceste oraşe, aşa că oamenii au început să iasă la
suprafaţă şi să îngraşe pământul cu rămăşiţele lor. Un om micuţ,
cu o chelie mare şi cu nişte ochi albaştri care priveau curioşi pe
sub lentilele groase ale ochelarilor, a găsit soluţia acestei
probleme. A inventat un microprocesor ce era introdus în
creierele oamenilor. Acesta era conectat la o bază uriaşă de date,
care controla fiecare microprocesor şi, implicit, fiecare creier.
Oamenilor li se trimiteau impulsuri şi trebuiau să se supună, astfel
încât toţi vorbeau aceeaşi limbă, se supuneau aceloraşi reguli,
aveau idealuri, dorinţe şi sentimente dacă nu comune, măcar
asemănătoare. Toţi vroiau să lucreze pentru binele oraşului în
care se năşteau şi toţi trebuiau să fie capabili să practice în
domeniul unde erau aleşi să profeseze. Cu alte cuvinte, nu aveai
cum să alegi. Totul era calculat şi nu te puteai opune.
Eu sunt Bob şi m-am născut la sediul central al tuturor
ştiinţelor. Nu aveam fraţi şi eram singuratic în copilărie. Îmi
plăcea să-mi petrec timpul pe puntea numărul cinci, pe al treilea
culoar la dreapta, ultima uşă: biblioteca. Era imensă: avea sute de
rafturi cu panouri digitale, fiecare cu un titlu fosforescent, care se
aprindea în momentul când atingeai ecranul. Răsfoiam sute de
cărţi digitale, întins pe covorul cu modele persane, după cum
zicea doamna N, bibliotecara. Era un covor moale, pufos şi gros,
cu complicate modele, aşezat în mijlocul sălii, în faţa biroului de
mahon al doamnei N. Biblioteca era un tărâm vrăjit, singurul loc
care nu era căptuşit cu metal. De cum intrai, vedeai rafturile de
lemn, tronând pe mai multe rânduri, ca nişte uriaşi încremeniţi,
martori muţi ai istoriei omenirii. Pereţii erau lambrisaţi până la
jumătate cu un lemn închis, prin care puteam vedea esenţa
copacului: linile, nodurile şi culoarea neuniformă. Doamna N se
lăuda că lambriul a fost salvat de un mare iubitor de frumos,
Edmund nu mai ştiu cum, din casa unui fost ministru, înainte de a
fi arsă. Venise cu el când s-a contruit Ştiinţofica şi, fiind prieten
141