antologie V – 2010-2011

- Şi ce au zis?
- Eh, oamenii vorbesc mai mult ca să nu tacă. Înţelegeţi?
- Sunt puţin confuz. Eu în fiecare zi mă culc şi mă trezesc pe
acest scaun. Nu înţeleg cum e posibil una ca asta.
- Dar asta nu-i adevărat.
- Cum?
- Păi, vedeţi dumneavoastră, o dată am ajuns târziu aici,
aproape la ora închiderii. Şi după ce mi-am terminat treburile, am
văzut că v-aţi sculat de pe scaun şi aţi dat să ieşiţi din clădire.
După ce am ieşit şi eu, am văzut că aveaţi acelaşi drum cu mine,
aşa că am mers în spatele dumneavoastră. V-am văzut intrând
într-o clădire cu locuinţe vechi.
Am rămas perplex.
- Da, domnule, sunteţi o adevărată legendă prin holurile
astea. De dimineaţa, când se deschide uşa, până seara, când se
sfârşeşte programul, vă duceţi veacul p‟aici.
Poate sunt amnezic. Sau poate e ceva mai grav. Ar trebui să
mă duc la doctor. Oare domnul acesta o fi primul care mă scoate
din transă? Sau mi s-a mai întâmplat? Un sentiment de adâncă
disperare mi se aşternu pe suflet.
- Vă mulţumesc nespus pentru aceste minute de claritate. Însă
bănuiesc că, din păcate, de îndată ce veţi pleca, voi fi uitat deja de
dumneavoastră şi voi fi revenit în acea îmbâcsită frântură
atemporală. Voi rămâne captiv pe vecie, în sala de aşteptare. Dar
vă mulţumesc, totuşi, pentru bunăvoinţă. La revedere şi s-aveţi o
zi bună…
Bătrânul mă priveşte descumpănit.
- Şi dumneavoastră. La revedere şi numai bine.
139