Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
înghiţit uitarea. Aşa că am continuat şi am fabulat cât am putut.<br />
Acum îmi pare dificil şi să fabulez. Lucrurile devin din ce în ce<br />
mai mici. Strada pe care galopam odată atât de mândru a ajuns o<br />
simplă potecă. Ce se va întampla când nu va mai fi nici atât? Voi<br />
muri? Cineva care nu-şi poate aminti dacă a trăit vreodată poate<br />
înceta să existe?<br />
Încerc să întorc capul, lucrurile devin confuze. Pleoapele mi<br />
se îngreunează. Mă aşez din nou pe scaun şi încerc să aţipesc.<br />
Stomacul îmi mai ghiorţăie din când în când, însă nu pot explica<br />
de ce n-am murit de foame până acum. Uneori văd lucruri sau<br />
chiar oameni care nu sunt aici. Sau poate îi visez. La început ştiu<br />
că mă visam alergând pe o câmpie în miez de toamnă. Fugeam în<br />
direcţia în care bătea vântul. Simţeam că zbor. După aceea<br />
imaginaţia mi s-a slăbit, s-a atrofiat rahitic. Am început să visez<br />
că alerg pe holurile acestei clădiri bătrâne, unde acum mult timp<br />
am intrat pentru un lucru anume. Care lucru, numai igrasia îşi<br />
mai poate aminti. Căci am vegheat peste ea, de când era numai o<br />
mică pată în colţul plafonului. I-am fost ca un tată. Iar acum, că<br />
am îmbătrânit, a ajuns ea să mă vegheze pe mine, din fiecare<br />
colţişor al holului. Visele mele, încetul cu încetul, au devenit<br />
statice. Singurul lucru pe care îl mai visez, pe care îl mai pot visa,<br />
e că stau pe scaunul ăsta ros, în sala asta de aşteptare îmbâcsită.<br />
Mi-e frică de un singur lucru. Ca nu cumva, încetul cu<br />
încetul, să mă pierd. Trecutul a fost primul care a început să se<br />
dizolve, luând cu el prospectul unui eventual viitor. Imaginaţia sa<br />
dus. Prezentul a ajuns la mila simţurilor. Sunt aici, exist pentru<br />
că simt. Văd, aud, miros, deci exist. Însă nici de asta nu mai pot<br />
să fiu sigur. Demult, mirosul îmbâcsit al holului ştiu că mă<br />
deranja, acum însă nu-l mai bag de seamă. Ori m-am obişnuit, ori<br />
am început să pierd un simţ. Oare cât timp va trece până când le<br />
voi pierde pe celelalte? Şi ce se va întâmpla după aceea?<br />
Cred că mă tem degeaba. Uneori pot fi extrem de prost. Ne<br />
uităm la un scaun sau o pardoseală de lemn, dar niciunul dintre<br />
noi nu poate înţelege cum poţi exista într-o stare complet statică.<br />
Dacă într-adevăr ăsta este cazul, ar trebui să mă simt onorat că<br />
voi fi primul om care voi experimenta asta. O grimasă nesăbuită<br />
îşi face culcuş pe faţa mea. Însă în clipa următoare o străfulgerare<br />
137
Change language