antologie V – 2010-2011

vor cădea în ea. Nu pot să le spun decât: „La revedere!”. Poate le
voi reda vederea… cândva….
Vietăţile pustiului încep să ne dea târcoale. Carnea de pe
corp începe să se despice şi sângele se scurge, arzând cu flăcări
nemaipomenite întinsul sticlirilor. La început au fost muştele şi
apoi alţi oameni, acum din toate părţile nasuri adulmecă spaţiile
dureroase crestate. Goliciunea noastră vrea să se golească. Cineva
sparge tăcerea şi întreabă: „Cât, dracu‟, poate să fie ceasul ală?”.
„Ssst”, i se răspunde. „Nu vorbi despre necurat în drumul nostru
către Dumnezeu! Nu se cade.” Ofensat, priveşte orologiul din
văzduh. Se blocaseră limbile în dreptul unor cifre inexistente.
„Nu mai înţeleg nimic. Doamne, te detest!” Este pocnit peste gură
pentru infamiile spuse. „Ne e foame! Te vor sacrifica pentru
nelegiuirile tale!”; „Inchizitorilor!” Primeşte un pumn în spate şi
apoi ne încălzim, descărcându-ne mânia faţă de divinitate pe el.
Groaznicul sunet scos de fiecare mădular rănit al său ne imprimă
pe de o parte milă, pe de altă parte ură. Nu ar fi putut trece proba
către celest. Păcat. Crima noastră se va ierta, pentru că am apărat,
până la urmă, dignitatea Raiului. Ne înfruptăm cu nesaţ din acel
trup schingiuit. Căldura sa interioară ne mulţumeşte şi cu fiecare
îmbucătură îl proslăvim pe Dumnezeu pentru bunătatea sa.
Haitele de lupi s-au aciuat în cerc. Ne e teamă. Ne prefacem că
suntem morţi. Ne omoară. Durerea este infernală. Unde e
transparenţa spirituală? „Nu ne părăsi, Mărite!” Dar din gura lor
flămândă nu are cine să ne audă. Sperăm doar că animalele mor şi
pleacă spre Rai. Dar ele s-au dus la abaţie şi au rămas acolo etern,
cu noi, nedigeraţi, în stomacurile lor, iar companionul nostru în
stomacurile noastre. Ne e atât de rău, încât parcă nici nu mai
simţim vreo urmă de batjocură din partea necuprinsei ispite. După
atâtea zile de nesomn şi lipsă de mâncare… Prietenul nostru a
înviat şi şi-a continuat drumul. Ca nişte paraziţi, înfulecăm
dogoarea pântecelor lupilor, îi omorâm, lăsăm în voia naturii
cadavrele şi încercăm să-l prindem pe dezertor. E atât de
combativă această soartă, încât parcă nici nu ne-am îndrepta către
Dumnezeu!
134