antologie V – 2010-2011

aveau că sunt împreună. Nu ştiau ce se întâmplase până atunci cu
fiinţele lor. Îşi imaginau că sunt în continuare pe paturile
internatelor, cu infirmierele fumând nestingherite la capetele lor,
bârfind şi propunându-şi să li se facă milă de vietăţile imobilizate,
să le adune din aşternuturi, să le arunce în căruţurile lor cu rotile
şi să le scoată afară în parc, unde copii mici şi mari să-şi bată joc
de ei atunci când femeile plecau să se întâlnească cu bărbaţii lor
pe o terasă. Adorau acele clipe bizare. În infantilismul lor, pruncii
îi minţeau că-i dau „huţa” în leagăne, când, de fapt, le trăgeau
scaunele de sub fund, cădeau şi se loveau la tâmple. Însă râdeau,
precum o făcuseră la rândul lor uzurpatorii atunci când din
aureola dumnezeirii nu a mai rămas decât o strălucitoare anatemă
a decadenţei. „Unde sunteţi?”, îşi strigau în gâdurile lor
răstălmăcite, fluturând bastoanele albe în lumina palidă aruncată
de pâcla de gheaţă. „Aici suntem! Deschideţi ochii să ne vedeţi!”
Au înălţat pleoapele în tandem şi dinaintea lor doar umbrele unui
vis se răsfrângeau într-o continuitate inumană. „Nu sunteţi aici!
V-am fi văzut!” Răspunsul era sec: „Fraierilor, cât vă mai rabdă
Dumnezeu aşa chiori?”, iar în colţul ochilor apăreau din neant
câteva fire de apă. „Uite cât plâng! Văd! Nefericiţii! Văd şi nu-şi
dau seama!” Atunci orbii ştiuseră cum pot oamenii de rând să
vadă. Nu era nimic dinaintea privirii lor şi cu o amarnică
intransigenţă l-au blestemat pe Dumnezeu pentru chinul la care au
fost supuşi; mai bine rămâneau fără sclipirile inutile ascunse pe
faţă, decât să fie martori ai anihilării generale. Toată lumea creată
în mintea mincinoasă se reducea la doar câteva minute unde
priveliştea scăpăra în difuze astre ale cerului. Şi-au întemniţat
inutilul organ şi, mergând în derivă, au început să se gândească la
cum pot crea al lor univers. Dăinuiau toţi, unul câte unul, pe
aceeaşi mută cărare şi, totuşi, îşi închipuiau fantasme cu
arhitecturi diferite. „Şi orbii au personalitate! Şi orbii au
personalitate!” îşi spuneau în gând. Îşi loveau trupurile şi atunci
conştientizau că nu sunt produşi ai transparenţelor dobândite din
pagini de cărţi. „Sunt real şi mă ciocnesc de arbori! Sunt real şi
mă ciocnesc de arbori! Sunt real şi mă ciocnesc de arbori!...” Nu a
cunoscut mentenanţă rugăciunea. Un fulger doborâse temeliile
solului şi o crudă manifestare a surghiunului îi transformase în
131