antologie V – 2010-2011

închisoare, sperând să o pot ajuta cu adevărat. Recunoştinţa pe
care o simţeam trebuia să se manifeste într-un anumit fel. Trebuia
să fac ceva pentru a o ajuta. Îi datoram deja prea multe…
5.
După ce am părăsit închisoarea, am fost transportată tot cu o
dubiţă întunecată şi urât mirositoare direct la aeroport. Am luat
primul avion către Londra şi, după câteva ore zbuciumante, am
aterizat. Era dimineaţă când „am revenit” pe Pământ. Impactul cu
civilizaţia a fost dur. Progresul m-a lovit fără milă, lăsându-mă
fără cuvinte. Stăteam în mijlocul străzii, contemplând tot ceea ce
mă înconjura. Mă simţeam ca în Rai, deşi nu aveam nicio idee
cum ar putea fi acolo sau dacă exista măcar un astfel de loc.
Simţeam că pot să zbor, că mă pot înălţa până la Dumnezeu.
Ştiam că sunt în stare de orice şi, mai ales, că aveam voie să fac
orice... da... nimeni nu îmi putea interzice nimic acum, pentru că,
în sfârşit, eram LIBERĂ!
Mi-am petrecut ceva timp plimbându-mă prin parcuri, privind
soarele, admirând natura. Londra din prezent era atât de diferită
faţă de cea pe care o cunoşteam eu... Deşi lipsisem numai cinci
ani, care pentru mine păreau o veşnicie, totul se schimbase.
Parcurile arătau mai pline de viaţă, florile erau mai parfumate,
iarba mai verde, oraşul mai zgomotos, străzile mai aglomerate...
totul era altfel. Sau poate faptul că eu stătusem atât de mult timp
izolată de realitate mă făcea să văd lumea prin alţi ochi, apreciind
fiecare clipă de libertate. Orice detaliu, orice sunet, orice mişcare
îmi atrăgeau atenţia. Încă mă temeam. Mă temeam să fiu trezită
din acest vis şi să fiu obligată să retrăiesc coşmarul din care
tocmai scăpasem...
Trecând pe lângă o florărie, mi-am amintit de cineva. Am
cumpărat florile ei preferate, lalele galbene, şi m-am îndreptat
către „noua ei casă”. Plângeam când am intrat pe poarta
cimitirului şi plâng şi acum. Îmi e tare dor de ea... Exact când mă
125