antologie V – 2010-2011

amabil să îmi explice că, în ziua repectivă, toţi bărbaţii fuseseră
trimişi să muncească pe un şantier din apropierea închisorii şi că
se întoarceau abia seara, târziu. După ce mi-a oferit ceva de
mâncare, mi-a spus că, deşi asta ar însemna să încalce
regulamentul, mă putea lăsa să îmi petrec toată după-amiaza în
curte. Eram atât de şocată că după atât de multă răutate cineva se
purta frumos cu mine, încât tot ce am putut face a fost să îl întreb
cum îl cheamă şi să îi mulţumesc. Îl chema José şi, deşi nu vorbea
prea bine engleză, îl puteam înţelege. O rază de speranţă încolţea
atunci în sufletul meu... cât de naivă puteam fi...
José a venit să mă escorteze în celulă. Eram nerăbdătoare să
treacă timpul, dorind să scap cât mai repede de acolo. Speram, da,
din nou speram, că ziua de mâine îmi va aduce o schimbare.
Noroc cu José. Mă simţeam în siguranţă alături de el. În acea
clipă îl consideram un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu, care să
mă ajute şi să îmi dea speranţă... Asta, până în momentul în care
am ajuns în celulă. Nu am crezut că o fiinţă umană ar putea fi atât
de crudă cu cineva. Fără să îmi spună vreo vorbă, mi-a legat din
nou mâinile cu cătuşele şi… episodul care a urmat este de
nedescris. Am trăit clipe infernale. Ca o bestie, s-a năpustit asupra
mea şi, fără să îi pese măcar că şi eu am un suflet, că îi eram soră
în faţa lui Dumnezeu, m-a violat. Cu sete şi dorinţă arzătoare, mia
sfâşiat hainele de pe mine şi, parcă posedat de diavol, a început
să mă lovească cu cruzime. Nu-l interesau ţipetele mele, care
păreau să îl satisfacă, să îi alimenteze pofta nebună. Mă dorea,
râvnea la mine, vroia să mă aibă numai pentru el. Egoismul său şi
nevoia de a mă face să îi fiu supusă mă copleşeau. Credeam că nam
să mai văd vreodată lumina zilei. Credeam că am să mor
atunci, pe loc. Mai bine zis, asta era ceea ce îmi doream. Îmi
doream să dispar atunci, să mor, să părasesc acel corp ,,profanat”
şi să îmi păstrez sufletul curat. Vroiam să îl ucid! Îmi era atât de
scârbă de el şi de fapta lui, încât îmi era ruşine de propria-mi
persoană şi de faptul că îl crezusem un sfânt în urmă cu doar
câteva minute. Îmi era frică, gândindu-mă că nu voi mai avea
niciodată curajul să mă privesc în ochi. Mă simţeam murdară,
invadată şi... vlăguită. Abia dacă mai puteam să respir când în
sfârşit mi-a dat drumul. M-am prăbuşit la pământ, lovindu-mă
120