antologie V – 2010-2011

aceea a fost ultima toamnă a noastră, ultima oară când am fost
două sufletele într-unul singur, două nervuri ale aceleiaşi frunze
arămii de tei...
Toamnă
Era o vreme când mă întrebam cine sunt cu adevărat. E ciudat
cum singurătatea te pune faţă în faţă cu cele mai ciudate întrebări.
E şi mai ciudat că niciodată nu le-am găsit răspunsul. Poate nu am
meritat să cunosc adevărul, eram nedemnă de el, sau poate că, pur
şi simplu, îmi era interzis să ştiu.
Ştii? Îţi mărturisesc ca unui prieten. Mie nu mi-a plăcut
niciodată toamna. În mintea mea cuvântul «toamnă» a căpătat
alte conotaţii de-a lungul timpului. Totdeauna am asociat toamna
schimbării. Întreg trupul şi sufletul meu se împotrivesc
schimbărilor. E interesant cum îţi poţi construi, fără măcar să
observi, un întreg arsenal de arme împotriva schimbării. Eu nu am
vrut să recunosc că mă apăram zi de zi de tot ce însemna străin
pentru mine. Zi de zi puneam cărămizi zidului aceluia
impenetrabil care mă înconjura pretutindeni unde mergeam. Miam
dat seama recent cât de tare m-am izolat de lumea rotundă. Nu
e un sentiment plăcut acesta, de a şti că greşeşti şi totuşi de a te
complace situaţiei.
Auzeam vorbele celor din jur, iar fiecare cuvânt, fiecare sunet
mă atingeau în treacăt, perforându-mi pielea cândva apărată. Să fi
fost zidul meu de apărare care se clătina odată cu teoria mea de
viaţă?
La urma urmei, ce ştiau ceilalţi despre mine? Nimic. Sau ştiau
totul (ceea ce ar fi fost destul de înspăimântător).
Am cedat. M-am aruncat în gol şi am aterizat în noroi. Pueril.
Dureros de adevărat. I-am cerut socoteală naturii. Am ţipat după
ea. N-a răspuns. Zeci de întrebări îmi încolţeau în minte.
„Să te caut, toamnă? Unde te-ai ascuns, vară a copilăriei
mele? Nu ţi-ai luat la revedere de la cea pe care o mângâiai în
fiecare seară cu sărutul razelor tale. M-ai păcălit. Ce minciună...
109