Ordinea ascunsa sau Pleroma.pdf

efect al demonizării celor ce au avut rol civilizator în omenirea
primordială. Desigur, se poate ca prin natura sa omul să fie
programat doar pentru comunicare orală, iar scrierea, care cere
forţă de abstractizare imensă, e considerată nocivă în sine.
Cuvântul întrupat este reprezentarea sonoră, prin vibraţie,
scânteie din Logos, aşadar cel scris, reductibil prin Semn-
Simbol, pare să fie generator de modificări în natura genezică
umană? Într-adevăr, efectele efortului de învăţare a scrierii, sunt
traumatizante. Iniţiaţii de demult, scribii, preoţimea, păstrau prin
arta scrierii, totodată, un secret privilegiat, deopotrivă armă
pentru putere. Populaţiile arhaice erau practic cvasi-analfabete.
Comunicarea, învăţăturile practicate de iniţiaţi, culminând cu
cele apostolice, după modelul Mesiei, erau destinate învăţării
mulţimii fără carte, de aceea abundă în pilde, parabole,
aforisme, proverbe, alegorii. Revenind la ideea iniţială, omul
care scrie, în era modernă, este de fapt cel ce a adânci
cunoaşterea semioticii primare, cel care gândeşte de fapt în
simboluri, în parabole, cel ce are reprezentări vizionare, mistice
şi de aceea este un misionar -iniţiat- preot al vremii actuale.
Starea lui este sub impulsiuni ce amintesc riturile arhaice, este
una de graţie, una de mistică, este chiar de religiozitate; ea
este auto-indusă ori efect al sugestionării, este a transei. Fie
provocată de exerciţiul scormonirii, explorării psihice proprii, de
anxios ori de paroxism, fie chiar efectul surescitat, de
halucinogene, alcool, tutun, sau alte cauze colaterale; – care îl
dezinhibă într-un fel, care îl „sustrag” terorii raţionale, îl smulg
din obişnuinţa percepţiilor „normale”. Relativitatea sensibilităţilor
faţă de real, este specifică în mod unic fiecărui individ. Cu atât
mai mult cea a unuia care scrie, care se dezvoltă în
interioritate, scriind şi transfigurându-se în universul propriu,
reflectat apoi în operă. Inevitabil, riscul celui care scrie este
conflictul interior şi conflictul cu lumea. Creatorul este „cu capul
în nori”! Energiile subtile consumate de arta scrisului, de
submersiunile în abisal, de scotocirea subconştientului, etc, -
arderile mari neuronale, epuizează şi chiar pun în primejdie
sănătatea. Este o supralicitare a creierului, a funcţiilor lui
obişnuite, este o sforţare demiurgică a însăşi condiţiei. Scrierea
literară este darul de a reîmprospăta permanent limbajele care
s-ar calchia, s-ar surpa în interior. Este sângele de perfuzie sau
transfuzii vital celorlalţi. Este starea de jertfire, este suferinţă,
cum spunea Kierkegaard, dar şi empatie cu suferinţa naturii, a
97