Ordinea ascunsa sau Pleroma.pdf

genialitate, pot reda omului unele capacităţi superioare, vezi
cazul Einstein. Scrierea – implicit cea creatoare, cea care agită
în suflete emoţia şi zideşte modele antinomice, nu putea fi un
păcat originar, decât, prin analogie cu sexualitatea, o necesitate
menită a forţa devenirea omului în lume. A doua dimensiune a
umanului, ca „lungime de undă” a inteligenţei universale ce se
manifestă în raţiune, în conştiinţă, este cea de profunzime.
Ancestralul, memoria cromozomială, în speţă, este mai
revelatoriu prin scris, decât prin comunicarea orală.
Stereotipizarea continuă a limbajelor simple, operative, dar
diminuând în restrângerea ariilor funcţionale specifice, ar
distruge în absenţa scrisului, esenţa cogitansului uman, iar prin
aceasta, ar sluţi şi steriliza Sufletul. Cuvântul scris inspirat este
de fapt mesajul cel de profunzime al spiritului manifest în om,
căci „ spiritul este cel ce se agită”. Arta literară este un fel de
umbră a luminii divinităţii, a Spiritului, o utopie care mişcă omul
şi îl împinge spre re-îndumnezeire.
*
Am observat, prin detaşarea „privilegiată” a provinciei,
un val ce se repetă din decenii, al promovării liricii
româneşti de după optzecism, care stă sub azimutul straniu
al parafrazicului, deconstrucţiei sistematice, cu orgini
dadaismul lui Tristan Tzara, via Geo Dumitrescu, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, şi tangenţial cu oniriştii
tranzitivi...Este ceva ce pare fi o stigmă, dar şi un angrenaj
al dirijimsului elitic dintre hiatusul anilor 2000 şi pragul
nisipos al ultimelor două decenii din noul mileniu.
Consider opera lui Mircea Cărtărescu una total eclectică,
parafrazică şi chiar parodică, dincolo de reetingul ce i se
face. Obsesivul Nobel ratat al liricii româneşti, er mai
degrabă un complex de inhibiţie al autorilor, probabil
indus de criticii – arbitri ai sistemului ...şi el obsesiv
tranzitiv.
*
Mai degrabă în jurnalele autorilor români se simte
pulsaţia mare a emoţiei creative.
99