ION ŞIUGARIU

Cartea de faţă, intitulată nu ştiu de ce Iarba fiarelor, nu
prilejuieşte nici un fel de revenire asupra impresiei de atunci.
Din contră, adunate în volum, poeziile d-lui Sebastian Popovici
ne apar şi mai goale de sevă poetică şi mai mult construite
printr-un proces de strictă mecanică exterioară. Astfel, unele
bucăţi nu sunt decât nişte simple exerciţii de versificaţie, de
diletant naiv:
Venit-au credincioşii cu cântec după ei
Şi cu făclii în noapte să cate pe cel viu,
Iar catedrala-n mijloc, ca un mormânt pustiu
Părea înconjurată de un rond de stânjenei.
Stropind cu sfântul sânge din ramuri ce ajung
Pe boltă răstignite, cu ţintele de stele,
Au izbucnit bobocii din patimile grele,
Ca mâinile lui Christ când suliţe-L străpung
Tămâie crudă-a nopţii cădelniţează vântul
Din solniţi de magnolii - ca-n sfintele Duminici,
Cu-anaforă pascală - în flori să te cuminici
Cobori şi tu albină, ca să săruţi pământul.
(Pascală, pp. 21-22).
În afară de ultimele trei versuri, care închid o evocare
naturală, - hai să zicem frumoasă, - strofele acestea puteau fi
scrise de orice elev de liceu talentat, sunt prozaice, până la
proces verbal, şi goale de conţinut sufletesc în adânc.
Tot astfel, d. Sebastian Popovici crede că realizează
poezii de substanţă, utilizând în mod mecanic şi neadecvat,
forma populară a rimelor în genitiv, în poezii ca: Iarba fiarelor
(p. 3-4), Visul pomului (pp. 23-24), Luna (pp. 31-32), Lanul de
grâu (pp. 37-38), Geme glia (pp. 71-72), etc. De fapt, toate
aceste poezii nu sunt decât nişte imitaţii naive, lipsite atât de
99