ION ŞIUGARIU

prospeţime de expresie, pe care ni le-a furnizat literatura epocii
noastre, am putea găsi oarecare calităţi unor asemenea strofe:
Evoe! Cupele ridicaţi şi să bem!
Sclavelor, frunţile cu cununi ne-mpletiţi!
Ochi de cer, sâni tari şi bronzaţi, buze vrem!
Voi zâmbiţi,
Noi să bem!
Libia, trup de foc african, cum palpiţi!
Hadesul ochii tăi făptui din păcat.
Hefaestos sânii tăi i-a turnat rotunjiţi;
Şi focos
M-a-mbătat.
(M. Demetriad: Ditirambi, p. 40)
Cât de departe sunt aceste versuri exclamative de
Médaille antique a lui Leconte de Lisle, sau de sonetele lui José
Maria de Hérédia! Cu toate acestea, atât în opera lui Mircea
Demetriad cât şi în a celorlalţi, întâlnim multe poezii care se pot
citi cu emoţie şi astăzi şi care n-au meritat praful şi uitarea ce lea
acoperit atât de total. Unele dintre ele, mai ales sonetele,
rondelele şi acele poezioare perfect cioplite, în forme şi trăsături
statuare, rămân ca un model de cinste şi de conştiinciozitate
artistică, în măsură să justifice grija ce le-o poartă binevoitor N.
Davidescu. Imitând cunoscutul Sonet de voyelles al lui
Rimbaud, acelaşi Mircea Demetriad versifică:
Alb A; E gri; I roşu, un cer de asfinţire,
Albastrul O, imensul în lacuri oglindit,
U, mugetul furtunii şi-al crimei colţ vădit,
Alcovul criptei negre, lugubră prohodire.
91