ION ŞIUGARIU

aristocraţie naturală, sonetele cuprinse în acest ciclu sunt în
acelaşi timp o profesiune de credinţă artistică şi un răspuns la
întrebările vieţii. Peste frământări şi tristeţi generale, poetul se
retrage în chilia luminoasă a artei sale, împăcând setea de
veşnicie a sufletului cu melodia nepieritoare a poeziei pure. El
cântă:
De-ai suferi cumplit, n-ai ţipa tare;
Adâncul tău cu umbre nu-l sporeşti;
Decât luceafărul pe bolţi cereşti.
Un foc de iarbă, noaptea, e mai mare.
Preferi - o ştiu - deplina-ntunecare;
E greu în miez de zi să ne orbeşti;
Prin umbră doar eşti mit, de te-nveleşti
În ea întreg: viers, patimi, cugetare.
Eu, unul, voi rămâne azi ca ieri
Dăltuitor de vorbe vii în soare,
Limpezitor de rodnice tăceri -
Sau în umbriri albastre de nopţi clare;
Cu sufletul pe apele din cer,
Adunător de râuri de cleştare. (Părere, p. 60)
Este mărturisirea pe care o desprindem din întreg ciclul
acesta şi desigur, ideea conducătoare a volumului, explicând şi
titlul. Ea este în perfectă concordanţă cu toată activitatea de până
acum a poetului. Nepăsător în faţa întâmplărilor din afară, Ion
Pillat este poate singurul nostru poet care a rămas toată viaţa
lângă uneltele sale. Toate cărţile pe care le-a scris au fost
închinate exclusiv poeziei, preocuparea aceasta definind un
destin.
Ca expresie de artă poetică personală, volumul de faţă
mărturiseşte un cult deosebit al formelor reţinute şi clare, pe
87