ION ŞIUGARIU

Mult mă mustră frunza-ngustă
Vântul lacrima mi-o gustă. (pag. 336).
Este o poezie care se adresează unei largi experienţe
ancestrale a omului de pretutindeni, de întoarcere la peisajul
primar şi de împăcare în elementele simple. Satul românesc are
astfel mai mult decât o valoare etnică, el simbolizează începutul
şi sfârşitul, armonia şi echilibrul sufletului. Întoarcerea în el este
o revenire de pe căi lăturalnice, o restabilire a legăturii tainice
dintre omul de astăzi şi omul de ieri şi o reintrare în acel larg
suflet comunitar românesc, care cuprinde deopotrivă pe cei vii şi
pe cei morţi într-o realitate în care se învăluie lumina cu
întunericul, pământescul cu transcendentul, aşa cum ne apare
universul poetic al lui Lucian Blaga în toate colţurile sale.
Oprindu-ne la mijloacele de tehnică poetică, pe care în
mod obişnuit le putem desprinde din această poezie, ceea ce
observăm din capul locului este stricta lor adecvare la conţinutul
şi la atitudinea de ansamblu. În general, în afară de acele
caracteristice plesnituri de frază şi imagini de o cuceritoare
noutate şi prospeţime, poezia lui Lucian Blaga se reazimă pe o
comparaţie. Indiferent dacă această comparaţie este cuprinsă
numai într-una din strofe, sau se identifică cu însăşi poezia, luată
în valoarea ei totală, ea formează suportul şi instrumentul poetic
cel mai de preţ al poetului. Astfel, uneori poezia începe printr-o
notaţie imediată, rapidă, în linii de schiţă, pentru ca imediat după
aceea să se ridice la o constatare de ansamblu, de obicei
filosofică. Primul termen al comparaţiei serveşte ca un suport
material celui de-al doilea, poezia apărându-ne astfel bine
închegată în rosturile ei expresive. Iată, bunoară, cât de bine se
poate observa această trecere de la concret la abstract, de la
elementele simple de descriere poetică la frământările mai largi
de ordin filosofic, în poezia Pământul:
80