ION ŞIUGARIU

limbaj adecvat, el capătă o misiune poetică mai precisă, de
respiraţie puternică, cu opriri multe şi lungi, cu precipitări şi
asimetrii continue. Este ca o luptă în plină desfăşurare, cu opriri
şi bruscări necesare, cu paşi neregulaţi şi tari, cu întoarceri şi
rărituri şi cu nesfârşite suspendări odihnitoare.
Astfel după evocarea generală a războiului, poemul se
întoarce spre umbrele istoriei naţionale, urmăreşte peste câmpii
şi depărtări urmele străbunilor viteji, paşii lor «mai tari ca
piatra» care au străbătut
dintr-o apă într-alta
din Tatra
la Ialta
din Tisa până-n Caucaz,
din Hotin până-n Tesalia şi Pind,
din Maramureş până-n Craina
şi-n Timoc,
din Marea de Azov
la Marea Adriatică (pag. 9)
până unde merg aducerile aminte ale neamului românesc. Spre
aceste margini întinse ale gloriei daco-romane s-a dezlănţuit o
nestăvilită vrere tânără şi cele douăzeci de milioane de români
«făcut-s-au unul». Într-o viziune de nobilă grandoare imperială,
poetul vede neamul întreg adunat sub un singur steag, într-o
singură hotărâre şi credinţă. Cei de acum şi cei de altădată, tineri
şi bătrâni, vii şi morţi, «uitând strâmbătăţi şi nevoi», se pare că
au pornit împreună să moară la hotare «a mia şi a mia oară»:
curajul lor ca-n platoşe se-mbracă...
parcă au acelaşi nume toţi...
se-nfrăţesc în ei străbuni şi strănepoţi...
în gândul lor, pe totdeauna, se împacă
mândria Romei şi dârjenia dacă... (pag. 11)
51