ION ŞIUGARIU

nesiguranţe metafizice violente, poezia lui Tudor Arghezi, ca şi
proza sa de tot felul, ajunge în perioada ei de maturitate şi de
definitivare la o împăcare optimistă de primă calitate ortodoxă.
Referindu-se la numeroase texte, în mod magistral alese şi
distribuite şi recurgând la comparaţiuni cu marii scriitori ai
literaturii universale d. Pompiliu Constantinescu ne înfăţişează
un Tudor Arghezi închegat şi întreg, cu dimensiuni de adevărată
lume.
Astfel, Ca şi poezia lui Eminescu, lirica argheziană
produce sentimentul cosmic al dependenţei omului de univers,
de forţele lui eterne şi misterioase ce are o atitudine de pasăre
cântând pe ram, nici stare fiziologică, de melc închis în cochilie.
Ideile ei sunt intuiţii sensibilizate prin fantezie, nu organizare
discursivă şi verificare de concepte. “Poezia nu e cunoaştere
intelectuală, ci descoperire şi organizare, prin imagine, a unui
univers interior” (sublinierea noastră); cuvântul este conducta
ideală a simţurilor, de substituire al planului material prin cel
spiritual, de figurare a configurării morale. Imaginea poetului
de birou, care-şi face o “concepţie” despre viaţă din cărţi,
închipuindu-şi că “ideile” descoperite de el, în sisteme logice,
sunt viaţa însăşi, nu se aplică la Arghezi, ea cuprinde pe d-na
Ackerman ale cărei disertaţii schopenhaueriene ţin de
prelegerea versificată, pe Sully Prudhome, autor de manuale
etice în versuri (Le bonheur, La justice); pe vigurosul plastic Le
Conte de Lisle pe care arheologia nu l-a împins la un
mitologism de dicţionar, pus pe ritm şi rimă, sau pe J.M. Guyau,
ale cărui “Vers d’un psichologue” sunt concepte versificate.
Poezia este “sensibilitate verbală”, intuiţie sugerată prin
culoare, ritm, structură sonoră. Ideile lui Eminescu se regăsesc
în câţiva filosofi, dar sugestia morţii cosmice retrăieşte în
intuiţia lui cu o forţă exclusiv personală.
În “Luceafărul” atâtea “idei” devin prin “sensibilitate
verbală” incandescente, luminând un mit liric. Ideile lui Arghezi
se regăsesc şi ele în romantism, în Vechiul şi Noul Testament,
329