ION ŞIUGARIU

însemnează că poetul a căutat anumite efecte în neînţeles şi în
arbitrar şi că a ignorat cu desăvârşire ceea ce e atât de important
într-o poezie: misiunea poetică a fiecărui cuvânt. Păcatul acesta
se poate observa în mai multe exemple. În aceeaşi poezie, d. Al.
Raicu versifică:
Se închină de multe ori trudit.
Şi-n ochi cântară păsările cântec rar.
Cum adică? I-au cântat păsările în ochi? Oricâtă libertate
de expresie şi-ar lua cineva, nu poate depăşi bunul simţ şi mai
ales nu poate ignora o logică interioară absolut necesară oricărei
expresii. Asemenea greşeli de enunţare compromit chiar şi
conţinutul cel mai autentic. Între aceste două părţi e necesară o
unitate perfectă, o strânsă coeziune. Altfel, efectul se pierde şi
iniţiativa se ratează. D. Al. Raicu greşeşte şi exagerează mereu,
brutal, necontrolat şi complet lipsit de bun simţ:
Iar braţu-i tremura cu şopot lin
Când se-ntindea să-nconjure grădina.
(Cântecul robiei, pag. 33)
S-a gândit oare cel ce a scris aceste versuri: Cum e posibil
să înconjuri grădina cu braţul?
Aş fi vrut să scriu frumos despre această carte. Mi-a
plăcut mult subiectul, esenţial şi serios, dar exprimarea, poezia,
sunt cu totul în afara artei.
301