ION ŞIUGARIU

IV. ADDENDA
Al. RAICU: CETĂŢILE ÎNTUNECATE
După culegerile de poezie: Vitralii (1936), Hronic (1939)
şi Cântec de ţărână (1940), mai mult sau mai puţin menţionate
de critică, d. Al. Raicu a apărut de curând pe piaţa literară cu un
nou volum de versuri: Cetăţile întunecate.
Înflorită pe un motiv dantesc, cartea cuprinde un număr
de 25 de poezii, grupate toate în jurul unei idei centrale. Numai
că, d. Al. Raicu, deşi pe alocuri realizează versuri frumoase, nu
s-a debarasat încă de slăbiciunile pe care le remarcam cu ocazia
volumului său Hronic. Ca şi acolo, poetul este insuficient
realizat ca unitate şi, dacă are azi mai multă simplicitate, mai
multă claritate liniară, nu se poate lipsi încă de anumite lesturi
neesenţiale, greoaie şi fără misiune poetică. Am putea spune că
d. Al. Raicu a câştigat în motive, în adâncime, dar a rămas
aproape neschimbat în ceea ce priveşte exprimarea.
Pentru că eu nu pot crede că au vreun sens versuri ca
acestea:
Mai sus. Domnul cu degetul cel mic
Zări dormind pe-o turlă pe Irod
Şi ridicându-l de pe-o treaptă pe-un pitic
Îl întrebă de-unde atâta adormit norod?
(Plânsul lui Irod, pag. 19)
Să mă ierte d. Raicu şi să mă creadă absolut obiectiv
dacă-l voi întreba: Cum poate zări cineva cu degetul cel mic?
Oricare altă interpretare a versului e imposibilă. Asta
300