ION ŞIUGARIU

întâmplări şi de aspecte, într-o manieră descriptivă absolut
învechită şi săracă.
Dacă unele bucăţi pot fi salvate prin melancolia întradevăr
poetică în care sunt scrise, cum este bunăoară bucata
intitulată Anticarii, sau printr-o atmosferă de caldă intimitate
sufletească cum este poezia de început: Bucureşti! acest lucru nu
dovedeşte decât că cu o mai poetică grijă din partea autorului sar
fi putut clădi o carte de valoare. Am putea cita:
Oraş sătul, cu strada nemâncată,
Demonic sfânt, cerşind pe uliţi,
Mi-eşti mamă vitregă mi-eşti tată,
Mi-alinţi obrazul şi mă-nţepi cu suliţi.
De câte ori nu ţi-am cerut pierzarea,
Spre a-ţi cădea-n genunchi apoi?
Eşti flautul şi eşti cântarea,
Mânia eşti ce colcăie în noi.
Te simt alături, ca pe-un frate,
Te răsfoiesc, în gând ca pe-un album,
Prin tine m-am făcut eternitate,
Ca pasărea ce s-a născut din scrum.
O, Bucureşti, sunt robul tău deapururi,
Căci bucuria ta amară m-a durut!
Ţii cumpăna-ntre pietre şi azururi;
Cu buza arsă fruntea ţi-o sărut.
(Bucureşti!, pag. 10)
Tonul acestei poezii sună însă în pustiu, deoarece în
paginile ce urmează, d-l Ştefan Baciu abandonează tema de
poem simbolic asupra unui aspect atât de intim al Bucureştilor şi
se pierde în mici descripţiuni şi enumerări de duzină. Păcatul are
desigur rădăcini mai adânci. Credem că nu este străin de
298