ION ŞIUGARIU

MIHAI BENIUC: CÂNTECE NOI
Cântecele de pierzanie mărturiseau un poet inegal,
nedumerit, plin de cele mai surprinzătoare contradicţii. În
acelaşi timp, un poet de rară bogăţie interioară. Era acolo atâta
tumult, atâta revoltă şi atâta variaţie tematică, încât cronicele ce
s-au scris despre această carte au oscilat între două extremităţi.
Deoparte: laudele cele mai largi; de alta: o completă şi
categorică defăimare.
De curând Mihai Beniuc a scos o nouă carte: Cântece noi.
După cum era şi firesc, apele ce se rostogoleau zgomotoase şi
tulburi în paginile de debut, au început simţitor să scadă. Râul sa
adunat în matcă şi curge liniştit şi limpede la vale. Un râu
frumos, închegat, bogat în unde şi profuziuni poetice.
Fondul poeziei lui Mihai Beniuc este o continuă şi
chinuită meditaţie despre rostul şi nimicnicia vieţii, a lumii, a
tuturor sforţărilor şi râvnirilor noastre. O permanentă şi
zadarnică întrebare, o fugă amară şi disperată după certitudinea
ce nu se arată niciodată. Şi peste toate, un dispreţ suveran, o
măreaţă nepăsare de înger căzut. O ironie crudă la adresa
dragostei cu plăcutele ei minciuni de eternitate şi de fericire; a
gloriei, a trudei zadarnice de-a deveni nemuritor; a poetului
însuşi; a lui Dumnezeu. Într-o minunată poezie religioasă, în
care o concepţie de adâncă şi tristă umanitate este redată într-o
formă nouă, surprinzătoare, găsim aceste versuri:
Fluerând a lene ridicam din umăr
Şi râdeam cum singur fără sens te macini.
Ca să facem pace-n rânduri fără număr
Vedeam curcubeul cum îl tot îmbracini.
Înzadar, o, Doamne, iertător şi darnic
284