ION ŞIUGARIU

Munţii alungă triştii lor arbori prea bătrâni,
Încolăcindu-i aspru-n sălbăticite plante;
I-acopere cu frunze, i-apropie de pante
Cu repezi coborâşuri -, spre oamenii hapsâni.
Sbârcite trunchiuri, braţe zadarnice spre cer,
Aşteaptă o fărâmă de clipă să le-ngroape,
Le mângâie doar vântul în nopţi târzii. Aproape,
Bat joagăre de ape, cu sgomot surd de fier.
(Destin, pag. 8)
Nimic nu ne consolează pentru această trecere, totul este
ca mai înainte, nu se întâmplă nimic din cauza dispariţiei
noastre, natura, lumea, prietenii, totul rămâne încremenit în
cercul în care se învârte, într-o totală indiferenţă. Nici chiar
amara îndeletnicire a poeziei nu schimbă nimic din acest destin
atât de independent de sforţările noastre. De aceea, poetul nu-şi
pune mare speranţă în artă. Ea nu este decât un exerciţiu
personal, o îndeletnicire necesară pentru a umple golul unei
existenţe zadarnice. El felicită şi invidiază pe cei care sunt în
stare să umple acest gol cu lucruri mai plăcute, mai uşoare:
Anii nepăsători mi-au adus
Aspra nelinişte a versului.
Ca un inevitabil apus
În sgomotul ritmic al versului.
Cei mai dragi, cei mai înţelepţi,
Rămân cu lumea şi vinul,
Fără de griji, că-n răi şi-n drepţi
Vremea-şi strecoară veninul.
În sgomotul ritmic al mersului,
Ca un inevitabil apus,
279