ION ŞIUGARIU

Eu sunt părintele şi eu sunt creatorul:
De n-aş fi eu n-ar exista nimic.
(Eu, pag. 12)
Am greşi fundamental atribuind acestor versuri un înţeles
metafizic, reminescenţe ale unor sisteme filosofice potrivit
cărora tot ce există, nu există decât pentru că existăm noi ca să
percepem conturul, forma, etc. La Virgil Carianopol, preocupat
mai mult de aspectele imediate ale vieţii, de latura ei socială, nu
e decât o superbă revoltă în faţa implacabilului, a neputinţei
noastre umane. Dacă viaţa pe care a trăit-o a fost tristă, dacă a
fost umilit, retras, inacomodabil, sărac şi nefericit, are cel puţin
mângâierea amară că ar fi putut fi altfel decât ceilalţi, că posedă
o părticică din forţa creatoare a dumnezeirii.
Poate fi continuă o astfel de atitudine? Cartea ar fi atunci
un minunat poem al mândriei împlinite. Mândria lui Virgil
Carianopol este însă amară, impusă, voită, o revoltă zadarnică în
mijlocul unei vieţi nenorocite. Poetul simte că se stinge, că se
apropie de moarte, fără să fi fost altceva decât un biet om, pur şi
simplu şi atunci exclamă înciudat, haiduceşte:
Ah, de mi-ar ieşi ’nainte Dumnezeu,
Cum L-aş jefui de veşnicie.
(Haiducul, pag. 47)
* * *
Încolo, numai tristeţe, plângere, resemnare. Scara la cer,
sub simbolul căreia apar aceste pagini, nu este decât o scară
voită, căutată. Viaţa cea adevărată, trăită, este însă aici jos,
galben frunziş de toamnă.
Accentele naţionaliste, sociale, ce se desprind din unele
poezii, ca: Tudor Vladimirescu, Ion, etc. sunt singurele care
277