ION ŞIUGARIU

Faţă de culegerile anterioare, cartea aceasta nu aduce
nimic nou, poetul apărând definitiv format, cu o manieră şi o
formulă proprie, retorică şi directă, bine cunoscute de toţi
cititorii noştri de poezie. Acelaşi Virgil Carianopol, umil şi
totuşi revoltat, cu şira spinării îndoită şi totuşi drept, aceeaşi
resemnată plângere pe marginea unei vieţi banale, inutile, cum
sunt toate vieţile noastre, şi acelaşi minunat refuz în faţa morţii,
a trecerii iremediabile, pe care le cunoaştem de atâta vreme la
opera acestui poet şi care i-au asigurat o popularitate rară pentru
aceste vremuri apoetice, popularitate pe deplin meritată, se
desprind şi din această carte.
O astfel de revenire, nu constituie însă o deficienţă, ea
fiind necesară pentru a rotunji şi a definitiva o atitudine poetică
personală. Chiar dacă această carte nu aduce nimic nou, nici ca
fond şi nici ca realizare formală, ea accentuează şi împlineşte o
formulă poetică originală, proprie lui Virgil Carianopol.
Atitudinea lui în faţa vieţii este destul de paradoxală.
Acelaşi poet care neagă totul, care ajunge să se nege şi pe sine
însuşi, după ce s-a luat de gât cu oamenii, cu vremea, cu
Dumnezeu, ne apare în unele poezii încrezător în sine, mândru
de destinul său înalt, deosebit, veşnic. Atitudinea aceasta inegală
este foarte bine exprimată în următoarele două versuri, care
rezumă toată cartea de faţă:
Am trăit de-andoaselea: în loc să strig,
Am trecut prin umilinţa mea fudul.
(La cap de tinereţe, pag. 45)
Într-o altă poezie, intitulată scurt şi autoritar: Eu, această
conştiinţă a destinului propriu creator, este dusă atât de departe,
încât poetul nu se sfieşte să declare că tot ce există, iubire, lună,
moarte, chiar Dumnezeu, este creaţia sa, rezultatul unui dar
deosebit, cu care numai el este miruit:
276