ION ŞIUGARIU

Prin ore pierdutele mărgăritare
Le caut zadarnic - şi mă doare
Că ochii ce plâng nu pot să vadă
Trecerea Ta pe umeda zăpadă.
Observăm în poezia lui Aurel Marin o tot mai evidentă
simplificare. Versul său din ce în ce mai restrâns, mai străin de
cuvintele şi înfloriturile inutile, capătă tot mai mult un aspect
clasic. Este desigur în armonie cu sentimentul pur, de serafică
elevaţie, pe care poetul îl trăieşte adânc în singurătatea culmilor
şi a pădurii, pe care le cântă cu posibilităţile nebănuite. Şi nu
odată această simplificare matură, aminteşte pe marele nostru
Eminescu, în strofe ca:
Lina timpului bătaie
Frunţii veştede îi pune
Neuitatele cunune
De zăpadă şi văpaie.
Apropierea aceasta arată un merit şi nicidecum o scădere,
pentru că ea nu înseamnă influenţă cum atât de des întâlnim în
banala sforţare poetică a unor tineri, ci o maturizare şi
definitivare, de valoare.
Să nu uite însă Aurel Marin că tocmai pe această aleasă
cale îl pândeşte o periculoasă deficienţă: banalizarea. Găsim în
această culegere şi astfel de exemple. Cum ar fi:
Aţi uitat, uitaţi în vreme,
Când ne reciteam poeme,
Sub al nopţii baldachin
Plin de stele de rubin;
Făurind măreţe planuri,
250