ION ŞIUGARIU

singurătatea mării, banala comparaţie a nopţii cu o pânză ce se
scutură, sau şi mai banala şi învechita linişte ce se sparge (în
altă poezie e vorba de tăcere, într-o expresie absolut identică)?
Cunoscând grija autorului pentru formă, truda pe care o depune
pentru înfrumuseţarea versului său, nu putem atribui aceste
inconsecvenţe decât unei păcătoase întârzieri pe vechile
baricade.
Pastelul este învăluit şi el în lirica lui Constantin Salcia în
aceeaşi atmosferă de melancolie nedefinită care planează peste
toate paginile acestei cărţi şi care nu izvorăşte din motive de
trăire profund sufletească ci numai din nemulţumirile şi
supărările vieţii de toate zilele. Este demnă de citat bucata
intitulată Dimineaţă pe baltă, pentru o mai uşoară înţelegere şi
pentru justificare:
Se pleacă trestia în rugăciune
Şi picuri limpezi sângeră pe maluri,
În şuerul adus de vânt pe valuri,
Coşciugul nopţii tremură şi-apune.
Cădelniţi roşii se aprind în larg
Şi se-mpletesc cu gândurile mele,
Cad pâlcuri lungi şi galbene de stele,
Ce-n păpurişul apelor se sparg (of!).
Un chiot lung şi nici o tresărire.
Pe maluri albe poposesc drumeţii,
Cu gând la gând în barca lor subţire,
Iar au pornit pescarii dimineţii.
Şi nici un nor nu-nalţă faţa sumbră
Unde se joacă razele furiş,
Departe, hăt departe-n luminiş,
O fată cheamă luna: e o umbră.
235