ION ŞIUGARIU

Vorbele sale cresc curate şi simple, ca această buruiană,
ca vântul, ca lumina. Scopul lor este acelaşi, esenţa lor este
aceeaşi. Aceeaşi putere fecundă care umflă tuberculele cartofilor
în pământ, care pictează aerian elitrele păpăruzei, care înverzeşte
frunzele şi deschide florile, le creşte, le adapă, le înalţă şi le
potriveşte.
Nu v-am sădit şi nu v-am cercetat.
Aţi încolţit în drojdii de ţărână,
Bezna din zguri v-a pus şi semănat
Şi de ogor v-aţi prins cu o ţâţână.
(Nu v-am sădit)
Din lumea semenilor săi nu recunoaşte decât sinceritatea
şi simplicitatea copiilor. Ei singuri se aseamănă cu natura.
Pentru ei cântă, pentru ei se joacă. Şi totuşi, câtă adâncime, câtă
putere de pătrundere, câtă concepţie, câtă superioară înţelegere!
Dincolo de jocul artezian al cuvintelor, dincolo de zbenguiala
fiinţelor minuscule, se străvede clar o mare şi aleasă cunoaştere
şi mai ales o elevată împăcare şi o superioară conştiinţă a
destinului propriu. Este interesantă în această privinţă poezia
Bâlci în Aldebaran, pe care nu o putem cita în întregime fiind
prea lungă pentru coloanele rezervate acestei cronici şi nici
fragmentar, nevoind să-i tulburăm unitatea.
O caracteristică a poeziei argheziene este tonul flecar,
copilăresc, simplu, lipsit de majestatea şi atmosfera aceea grea
care însoţesc de obicei realizările cu asemenea conţinut. De aici
purced o serie de expresii proaspete, pline de sevă, neaşteptate,
întorsături fericite, ghiduşeriile cele mai îndrăzneţe, o limbă
bogată şi sănătoasă. Rareori un poet de la Eminescu încoace a
ştiut atât de bine şi a muncit cu atâta râvnă pentru îmbogăţirea şi
împrospătarea limbii noastre poetice. Şi totuşi, rareori s-a ajuns
la atâta delicateţe, la atâta puerilă gingăşie.
232