ION ŞIUGARIU

Se pare aşadar, că unele din aceste delimitări au fost
adoptate de scriitorii noştri tineri, dacă nu în toată realitatea lor,
în tot cazul destul de evident ca să merite o atenţie serioasă.
* * *
Cartea lui Vintilă Horia se situează de la început în
lumina acestor reflecţii. Pornind de la versurile lui Dante:
Vedrai gli antichi spiriti dolenti
Che la seconda morte ciascun grida...
poetul ne descrie o călătorie prin Cetatea cu duhuri, care,
privită uşor, nu este altceva decât imaginea Bucureştilor din vis,
a Bucureştilor apoteozaţi sub lumina palidă a lunei, prin care se
mai agită încă spiritele marilor înaintaşi, făuritori de cultură
românească. În această călătorie întâlneşte umbra lui Luca
Caragiale “bucureştean chefliu şi dramaturg” care, după cum
Virgiliu odinioară lui Dante, i se oferă călăuză:
Şi-aşa, umblând pe străzile sonore
Maestrul m-a condus mereu de mână;
Pe caldarâm priveam ca-ntr-o fântână,
Jucând feline umbrele surore.
Chemate de toiagul lui Caragiale care bate din poartă în
poartă, apar rând pe rând umbrele Cetăţeanului turmentat, Mihai
Eminescu şi toţi poeţii care odinioară s-au frământat în această
Cetate.
Au tot crescut fantomele mereu,
Aveau în mână câte-o cupă goală
Şi aripi albe prinse de sandală
Ca nişte îngeri de-ai lui Dumnezeu.
228