ION ŞIUGARIU

mult, în legătură cu această latură a poeziei lui Virgil
Carianopol, poemul N-am obosit, din care citez cele ce urmează:
N-am obosit. Pe zi ce trece, parcă
Se scoală sângele din mine în picioare.
Mă ia în braţe liniştea şi mă mângâie
Şi cineva mă-mpinge către soare.
Zidesc, zidesc, din zori şi până-n noapte
Îmi pun în ziduri, anii şi tristeţea
Îmi sui pe înălţimi de basme bucuria
Şi las în grija vremii tinereţea.
Nu-mi pasă dacă drumuri albe
Mă ispitesc să-mi risipesc pe ele
Credinţa mea de astăzi şi de mâine,
Când ştiu că drumul suie către stele.
N-am obosit şi nu mă tem că mâine
Voiu fi prin gândurile care vin o biată râmă...
Zidesc, din zori, şi până-n seară altă viaţă
Şi nu-i urăsc pe cei ce mi-o destramă.
Putem generaliza motivul acestei poezii. Peste tot poetul
zideşte şi dărâmă. Zideşte aplecat peste propriul destin şi îşi
închide între pereţii versului toate bucuriile. Femeia iubită nu
este nici ea pentru dânsul o realitate, ci numai o vedenie, o
creaţie visată, pe care o îmbracă ideal cu cele mai multe calităţi.
Nu însă fără părerea de rău că totul nu e decât o imagine care se
mişcă dincolo de o întrupare vie.
N-ai fost Ioană, te-a creiat nebunia mea.
Nu-mi avea viaţa lângă cine să stea,
Nu-mi mai avea inima lângă cin’ să se adune
N-aveam după cine ascunde gândurile mele nebune.
N-ai fost, eu te-am făcut, eu te-am omorât.
Lângă atâtea vedenii mi se făcuse urât.
Nu mai puteam vedea în nimeni decât stafii,
223