ION ŞIUGARIU

de contemplaţie, de descriere, care sunt caracteristice îndeosebi
tinerei poezii a confraţilor ardeleni, atât de bine reprezentaţi de
Emil Giurgiuca. Şi pentru ca să nu scăpăm ocazia unei
asemănări care era atât de frecventă altădată şi care din ce în ce
este mai rară astăzi, vom spune că este vorba de un procedeu
destul de vechi, dus până la perfecţiune de marele Mihai
Eminescu. Virgil Carianopol însă, oscilând între perfecţiuni
copilăreşti şi imaginile cele mai revelatorii, reuşeşte să poarte
mai departe lumina acestei unelte abandonate, realizând o poezie
care, fără îndoială, adăposteşte în ea toate calităţile unui
incontestabil triumf. În ciuda oricăror opinii contrare, nu ne
putem reţine să nu afirmăm în această revistă care porneşte spre
biruinţă sub soarele unui simbol veşnic, că poetul acesta sărac
este un mare talent al literaturii noastre de astăzi. Găsim în
cartea de care ne ocupăm aici toate elementele unei poezii
destinate nemuririi, de la conştiinţa destinului propriu, până la
realizarea formală acceptabilă.
Îmi fac loc cu umerii printre ani
Ca să pot ajunge şi eu până la vis.
Îndeosebi este prezentă în lirica lui Virgil Carianopol,
aproape în fiecare pagină, obsesia nemuririi, foamea de
eternitate, fie prin conştiinţa unei meniri sigure, fie prin
dureroasa constatare că realitatea trecătoare omoară toate
visurile albe, toate castelele gândurilor înaripate. Am putea cita,
în lumina acestei afirmaţii, aproape toate poemele din volumul
Frunzişul toamnei mele, de care ne ocupăm aici, dar nu credem
că ar fi atât de folositor, cât o prietenească invitaţie la lectură
directă. În jurul acestei permanente obsesii se încheagă o seamă
de tragice experienţe, legate de viaţa prin care poetul e silit să
peregrineze. Uneori înfrângerea pare evidentă şi atunci cele mai
triste constatări sunt îmbrăcate în imagini alese, iar alteori mai
licăreşte soarele unei energii şi încrederi în biruinţă. Mi-a plăcut
222