ION ŞIUGARIU

Iar ogorul iese-n cap de zare,
Să-şi adape brazdele cu soare.
Simt Dumnezeirea-n fagul crud,
O aud pe ape, o aud...
Şi-mi las capul pe pământ, să mă înfrupt
Din văzduhul de ţărână supt.
Şi din ape şi din fagii dimprejur
Cu toţi porii, cu toţi porii beau azur.
(Împrimăvărare)
Observaţi imaginile, observaţi identificarea cu toate
elementele naturii împrimăvărate. Cred că n-am putea găsi o mai
potrivită caracterizare a poeziei d-lui Emil Giurgiuca decât acest
ultim şi minunat vers:
Cu toţi porii, cu toţi porii beau azur!
E concentrată în aceste cuvinte toată atitudinea poeziei
din volumul Anotimpuri. Cu excepţia câtorva bucăţi din ciclul
Tristia, toate realizările d-lui Emil Giurgiuca însemnează
prietenie şi înfrăţire cu pădurile, cu izvoarele, cu dumbrăvile.
Sufletul identificat cu natura sărută pe frunte, ca pe un mire,
soarele. Iată pentru ce spuneam la început că poezia lui Emil
Giurgiuca însemnează lumină. Iată pentru ce spuneam că această
poezie însemnează aer proaspăt, tumult alb, bogăţie.
În poezia tânără românească, mai ales în poezia tânără
ardeleană, maniera aceasta de pan-poetic este foarte frecventă.
D-l Emil Giurgiuca ştie însă să-i insufle un colorit personal şi să
creeze o adevărată poezie de atitudine. Nu credem că autorul
Anotimpurilor este un om torturat de probleme şi de nefireşti
avânturi. Sau mai precis, nu credem că se poate desprinde aşa
ceva din volumul asupra căruia ne aplecăm astăzi. E prea mult
elogiu în versurile sale, şi prea multă claritate, pentru a mai avea
218