ION ŞIUGARIU

feminitate. Fără să realizeze densitatea materială a tristeţii
bacoviene, acest lirism bolnav corespunde unei descompuneri
sufleteşti de o amară sinceritate:
Sunt aşa de obosită şi tot ce cred că mi se întâmplă
Vine aşa de târziu,
Încât nu-mi pot clinti singurătăţile.
Toate sunt colorate în cenuşiu. Iubirea însăşi , pe care
Coca Farago o evocă în accente biblice, nu are nimic din căldura
umană firească. Ea se desfăşoară într-un cadru de singurătate
lunară, dincolo de viaţa adevărată:
Iubitule,
Cu tine seamănă dragostea lunii
Pentru fereastra mea,
Când mă dăruie nopţii, ca faldurile unei rochii
De-albastră catifea.
Cu tine seamănă
Visatele-mi deapururi călătorii,
Cu tine seamănă şi primăverile şi
Dimineţile,
Care, toropit, nedumiresc singurătatea pădurilor,
Ca şi cum
De mult, prin ea, înserările numai şi-ar fi trimes
drum.
Iubitule, cu tine seamănă,
Până acum tăcutul cântec din inima mea:
Fiecare mugur de peisaj lăuntric mi te prevedea,
- Opririle-mi nicăieri căutându-te, cum
Dintre margini de hartă,
Insula cu palmieri încearcă de renunţări tihnite
Să ne despartă...
212