ION ŞIUGARIU

Abruptă, în cadenţe suitoare,
Desmiardă, glesna, mai uşure, lin.
Nalt rotitoare, dulce la auz,
Mătăsuri vechi cum fâlfâie văpaie.
Mai ager şoldul ca un şoim, aşa e,
Adulmecat de spaţiul andaluz.
Astfel de versuri ne dau dreptul să aşteptăm de la poezia
de mâine a lui Horia Niţulescu realizări frumoase.
* * *
Coca Farago realizează o poezie de atmosferă nedefinită,
plină de o tristeţe organică. Versul său este ceţos şi larg, fără
conţinut plastic. Consistenţa sa e numai muzicală. Lipsit de
ritmică, şi de tehnică exterioară, valoarea lui se măsoară după
conţinutul sufletesc general, pe care-l sugerează. Familia sa
poetică este formată din Rilke şi din Lucian Blaga. Este o poezie
de şoapte şi tăceri resemnate, o poezie a unei blânde singurătăţi:
Cântecul mă cuprinde ca pe o tăcere înaltă
Şi mă opreşte la vagă răspântie de amintiri,
Îndemnându-mă să-l aud crescând în singurătatea
Din care ochii nu mi-au ştiut culege până acum,
Nici surâs,
Nici lacrimă.
În această atmosferă de tristeţe şi de singurătate, Coca
Farago trăieşte departe de viaţa adevărată, într-o lume de
închipuiri mohorâte, de melancolie şi de amintiri. Totul în
poezia ei este umbră şi depărtare, mătase grea de taină. Ea se
confundă cu o melodie monotonă, cenuşie, de stinsă şi inutilă
211