ION ŞIUGARIU

Căci vede largi câmpuri bogate,
Tăiate de ape domoale,
Cu grâne de vânt legănate
Şi codri sălbateci la poale.
Cuprins ca de-o aspră mustrare,
Se-ntoarce târziu către ţară,
Din munţi peste văi, pân-la mare
O trece sub ochi şi-o măsoară.
Ce gânduri îl poartă departe,
Căci iarăşi se-ntoarnă spre tine,
Au chinga de munţi ne desparte
Şi stâlpii cu steme străine?
Aceleaşi pământuri şi sate,
Şi braţele-aceleaşi pe pluguri,
Dar stau între noi blestemate
Ascunse şi vechi vicleşuguri.
Aceşti munţi trebuie trecuţi. Toată poezia de iredenţă
ardeleană din timpul războiului mondial se rezumă la acest
strigăt: «Să trecem munţii!».
Fără îndoială, perioada dintre 1918 şi 1940, pe care Emil
Giurgiuca o intitulează Transilvania liberă, este cea mai bogată
în poeţi şi poezie. După Unire, idealul naţional fiind împlinit,
spiritele se aşează şi se liniştesc, avânturile sufleteşti se întorc
spre alte idealuri. Poezia transilvană din această epocă se
îndreaptă în special spre peisajul bucolic al ţării, spre satul
românesc de munte şi de câmpie şi spre realităţile noastre
sociale. Mişcări tinereşti iau fiinţă în centrele mai importante ale
Transilvaniei, la Cluj, la Sibiu, la Braşov şi chiar în oraşele mai
mici ca Turda şi Mediaş. În 1921 apare la Cluj Gândirea.
195