ION ŞIUGARIU

Fulgerile săgetează, vajnic tunetul vueşte,
Codrul de stejar se-ndoaie, valea urlă, clocoteşte.
În acest vârtej sălbatec, fulgere când trec prin ceaţă,
Se arată scene crunte, care sufletul îngheaţă;
Mai apoi lucind cu slavă se pogoară dintr-un nor,
Sabie de foc în mână, îngerul răzbunător.
Factura şi atmosfera eminesciană sunt clare.
Al doilea ciclu al antologiei lui Emil Giurgiuca este
intitulat Chemarea Transilvaniei şi cuprinde epoca dintre 1894
şi 1914, adică de la Memorandum până la războiul mondial. În
această epocă Transilvania cunoaşte doi poeţi mari: Coşbuc şi
Goga. Locul Familiei este luat de Luceafărul. George Coşbuc nu
a avut o activitate de propriu-zisă iredenţă transilvană. Singura
sa poezie de acest fel este In opressores, publicată în Vatra, în
1894, Emil Giurgiuca mai reproduce un fragment din Moartea
lui Gelu şi un pastel, Pe Tâmpa. Mobilul interior al acestor
poezii este însă altul. Totuşi, Coşbuc reprezintă un moment de
culme în poezia transilvană. În baladele şi mai ales în idilele sale
capătă viaţă întregul peisaj al Transilvaniei, natura şi viaţa de la
ţară, sănătatea morală şi vigoarea sufletească a neamului. Este o
viziune nouă, mai senină şi mai împăcată, reprezentând
realităţile primare ale ţăranului transilvan, dincolo de
încruntările şi durerile prezente. George Coşbuc este singurul
poet care întregeşte în marginile unui umanism mai larg, mai
puţin trist, peisajul exterior şi interior al Transilvaniei.
Optimismul său este profund ţărănesc. Mai puţin mesianic, dar
mai cald şi mai duios, el este mai poet. Este chiar un mare poet,
cel dintâi poet adevărat al Transilvaniei, depăşind total şi
definitiv atmosfera regională, prin marea lui artă şi rămânănd
totuşi în ea, prin conţinut. Îmi permit să cred că Emil Giurgiuca
ar fi trebuit să reproducă mai multe poezii, astfel caracteristice,
din Coşbuc, în această antologie.
190