ION ŞIUGARIU

În valuri e aur, de soare topit -
Cât ochiul străbate e mare, tot mare.
Oraşul de turnuri stă mândru, sătul,
Nimic nu-i sunt anii cei mulţi, ce zburară,
Şi pare că mişcă, - nu-i e îndestul
Sub el ce cuprinde, să crească-ar vrea iară.
Zdrobită de jale venit-am la ţărm,
Aici tot e mândru şi linişte este -
Voiam c-a mea jale şi doruri să sfărâm
Să simt cum spre viaţă mă-ntorc ca-n poveste.
Dar, tristă, trecut-am pe lângă frumuseţi;
Eu vin de pe margini de triste morminte,
Acolo-n lumină, de farmec te-mbeţi,
Acolo e ţărmul plăcerilor sfinte.
Putem observa în această poezie rolul pe care îl capătă
peisajul exterior, elementul consistent, material, în inspiraţia
poetei. Servind de suport plastic, el are o funcţie arhitectonică,
de fundament iniţial. Poezia creşte oarecum din pământ, din
solul realităţilor imediate. Ridicându-se apoi la valori lirice
interioare, la transfigurări sau la simbol, ea nu rămâne
suspendată în aer, decăzând în abstracţiune. Descripţia nu este
nici ea goală şi enumerativă. Substanţa poetică din adânc, acel
fluid interior puternic, care singur defineşte o vocaţie, o
îmbogăţeşte şi îi dă un rol profund sufletesc. Peisajul din afară şi
peisajul dinăuntru se întrepătrund şi se împlinesc reciproc.
Astfel se naşte poezia. Pastelul se interiorizează, se umanizează.
Desigur, tradiţia romantică germană şi, în bună parte, a
întregului romantism european, explică atât tonalitatea generală
a acestei poezii, cât şi tehnica ei de construcţie în adânc. Această
suprapunere, aş putea spune amestec, de planuri, această
182