ION ŞIUGARIU

Allan Poë, afectând obsesia largurilor şi a plecărilor singuratice
pe mări fără capăt, pomenind adesea de «apropierea Marilor
Lande», de «pădurile umede ale plămânilor», de «îndrăgostitul
algelor» şi alte asemenea «nevăzute răspântii», poezia aceasta
rămâne de fapt şi ea la fel de săracă. Pe ici pe colo doar, par a se
ivi plăpânde amăgiri de frumuseţi singulare, ca în acest
fragment:
Atunci acoperişurile deschideau pupile oblice
peste oraş, pe când
obloane galbene şi verzi arborau o linişte
lineară, veşnică.
Anna-Mad, zidurile cetăţii oficiau o ceremonie
ciudată pentru învestiri
şi pentru inima ta de peste mări.
În seara aceea străzile au prevestit
ochi turburi şi vagul nebuniei, zăbranicul
fluturat şi sfâşietoarea lumină a nebuniei.
Dar, pentru ca sfâşietoarea lumină a nebuniei (ne aducem
aminte de o întreagă literatură nu prea de mult trecută în care se
făcea elogiul nebuniei, al imperfecţiunii şi al multor asemenea
stări patologice) să fie mai interesantă şi mai grozavă, d. Mihnea
Gheorghiu nu se poate stăpâni să nu adauge:
În oraşul baronilor, căţelele negre mai pândeau legende
şi totuşi.
«Versurile» sunt puse în paranteză şi ele au probabil o
misiune de a lărgi şi de a divaga starea de suflet şi peisajul pe
care-l evocă mai înainte. Procedeul este foarte des întrebuinţat,
atât de des şi fără necesitate, încât nu ştim dacă nu denotă o
gravă deficienţă poetică, o neputinţă de a închega şi de a strânge
un material dat într-o bucată realizată pe deplin. Cele spuse mai
sus pentru d. Alexandru Balaci par a se potrivi şi d-lui Mihnea
Gheorghiu.
18