ION ŞIUGARIU

pastelului. De la Alecsandri şi până la Ion Pillat, trecând prin
Coşbuc şi prin Şt. O. Iosif, pastelul românesc a rămas la natura
rustică, la aspectul pitoresc şi pastoral al acestei naturi. Doar
câţiva poeţi mai tineri pe linia lui Ion Minulescu, Alfred Moşoiu
şi Octavian Goga (Sonetele asupra Parisului) au încercat să dea
o siluetă nouă pastelului urban, citadin, păstrând aceeaşi
atitudine negativă şi ostentativă, prin comparaţie. Constantin
Stelian aplică această tehnică a pastelului asupra unui material
mai inedit. Acesta este, desigur, un merit. Poate singurul merit
real al volumului de faţă. Iată un astfel de pastel:
Zoaie cătrănite peste tină,
Estompări cu vuete prin zare.
Cânt balauresc de grea pricină,
Irumpat pe-o veche adastare.
Bogăţii întinse în povară.
Şerpi, prin şanţuri, fierul capturează.
Tamburine-n plete de comoară
Spre noroc postum, sub neagră rază.
(Erupţie, p. 42).
În general, volumul se menţine la nivelul constant al
acestor strofe. Expresia rece, fără imagini căutate, adeseori
prozaică şi săracă, rămâne, până la urmă, anonimă. Uneori, ea
este prea forţată, ca în acest vers: «Irumpat pe-o veche
adastare», despre care nu se poate spune că ar avea o funcţie
poetică precisă. Dar, pornind de aici, am putea intra într-o nouă
discuţie, pe care, deocamdată, nu o credem necesară.
(RFR, an. X, nr. 11, noiembrie 1943)
178