ION ŞIUGARIU

Vaporul e o mână alunecând prin păr (p. 41).
Ţi-ai descălţat cuvintele
Şi în vârful picioarelor au început să danseze (p. 47).
Seara a început să curgă pe lângă noi
Ca un fir de lână
Care se destramă dintr-o mănuşe (p. 54).
De multă vreme, în cărţile de poezie pe care le cetesc, nam
mai întâlnit imagini atât de frumoase. În afară de funcţia lor
plasticizatoare, ele mărturisesc un suflet poetic de o rară
gingăşie, pe care nu-l putem compara în lirica noastră tânără
decât cu Virgil Gheorghiu. Metafora uşoară, melodioasă şi largă,
este limbajul său firesc. Exemplele citate, fiecare, constituie un
nucleu de poezie, în sine.
Trebuie să observăm însă că autorul nu posedă
instrumente sigure de unificare şi, de aceea, toate aceste imagini
nu se subordonează unei viziuni de ansamblu a poemului.
Valoarea lor este strict restrânsă. Poemul ni se prezintă
descompus, o aglomerare întâmplătoare de material poetic
primar. Lipseşte dozarea, repartiţia şi echilibrarea arhitectonică a
acestui material. Astfel, firul care leagă, progresiv, artistic,
aceste multe şi frumoase metafore, ne scapă. Simbolul şi
valoarea de unitate a poemului se pierd.
Cu alte cuvinte, socotim că poetul este o victimă a
ideologiei pe care a îmbrăţişat-o. Suprarealismul poate servi de
mască unui autor lipsit de talent. Obscurităţile şi asocierile
ilogice, prin falsa lor problematică poetică, acoperă aproape
totdeauna o lipsă de vocaţie. Acest lucru se poate vedea în
primul rând din faptul că nici unul din reprezentanţii extremişti
ai suprarealismului nu a lăsat o operă durabilă în istoria
literaturii. Poeţii de talent însă n-au nevoie de asemenea artificii
de suprafaţă, pentru a se impune. Dimpotrivă, ele întunecă şi
minimează partea cea mai frumoasă şi mai semnificativă a
172