ION ŞIUGARIU

se risipeşte printre aceste siluiri de stil şi de logică, ajungând la o
dezagregare şi la o descompunere detestabilă, în schimb, unele
fragmente de bogată sensibilitate şi de imaginaţie vie nu pot fi
trecute cu vederea. Ele nu salvează poemul, dar definesc un
temperament poetic remarcabil. Astfel:
O ameţeală de frunze uscate mi-a trecut prin vertebre (p. 8).
Deodată am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o lung,
Până când toate pădurile s-au scurs prin sângele nostru (p. 9).
Întunerecul e în acelaşi timp întunerec
E în acelaşi timp lumină.
Dacă închizi ochii se transformă după cum îţi este inima (p. 12).
Un gard cu o floare la butonieră
E graţios ca o fată frumoasă
Când se apleacă pe spate
Cu mâinile la pământ (p. 14).
În fiecare floare e un pavilion
Unde îndrăgostiţii se întâlnesc
Să se privească între ei, fără lunete (p. 22).
Rana se îndreaptă în vârful picioarelor
Către inima ei (p. 24).
Râurile sunt brăţări pe care pădurea le poartă la mâini (p. 27).
Când luna este absentă pădurea se descalţă
Şi îşi spală picioarele
Cu apă din cântul păsărilor (p. 28).
O floare privită prin oglinzi
Seamănă cu o cireadă de capre sălbatece (p. 31).
Când marinarii sunt visători,
171