ION ŞIUGARIU

impresiilor din afară, de arabesc sensitiv, această poezie tinde tot
mai mult să se apropie de întrebările din urmă, riscând poate,
prin facilitatea şi superficialitatea diletanţilor, să devină
inexpresivă şi seacă, dar, din atitudinea ei generală şi prin cele
câteva realizări de calitate, semnificând un grad de evidentă
maturitate.
Poemele de faţă, - sau mai precis, poemul de faţă, -
reprezintă o astfel de realizare. Zbuciumul sufletesc, de intensă
coloratură filosofică, toată acea frământare înaltă, la care
participă întreaga fiinţă a poetului şi care formează conţinutul
acestui poem, nu este numai un clişeu de problematică generală
cum sunt multe din poeziile de acest fel, scrise mai ales de
tineri, ci o ardere şi un climat metafizic autentic. Acest lucru se
simte de la primele rânduri citite. Poetul, râvnind acele
certitudini ultime spre care tinde orice problematică filosofică,
de înţelegere a lumii, şi a vieţii şi de participare la lumina
veşniciei, experimentează în colori puternice toată gama
renunţărilor umane. Aripile sale desfăcute uriaş spre cele patru
puncte cardinale ale cunoaşterii se lovesc de marginile impuse
ale condiţiei noastre pământeşti, îndoindu-se în neputinţă. Este
ceea ce, atât de pregnant, Camil Petrescu notează în aceste
versuri:
Ai vrea să strigi când gâtu-i câlţi şi clei,
ai vrea să-alergi, ţi-e trupul prins în teacă,
Cu mâna vrei să prinzi, dar e-n ulei,
şi cazi în tine însuţi: moarte seacă.
Prizonier al minţii tale proprii,
de tine încerci zadarnic să te-apropii,
de logică şi sens te vrei desprins,
spre insula din tine braţ întins...
O, de-ai putea fi şarpele din basm
145