ION ŞIUGARIU

Harnic stăpân, te-abate spre mine, te-abate!
De mult te cunosc, de copil,
Din soare, din codri, din vânt...
Bătrâne vin, adu-mi-l,
Cântă, mi-l cântă, frate pământ!
(Chemarea de totdeauna, pag. 18).
Versurile acestea formează un adevărat rezumat al
volumului. Prelung şi calm, fără întorsături stilistice şi fără
exagerări de lirism răsuflat, Teodor Scarlat ne dă un cântec al
pământului străbun şi al ondulărilor galbene de vară, de pe
întinsul ogoarelor noastre, liniştitor şi însorit, oarecum scăldat
din veşnicie în apele cerului senin. Undele de vânt lin, ale
amurgurilor potolite şi ale nopţilor răcoroase, se mişcă încet şi
curgător, ca înseşi versurile acestea lungi şi fără ritm, în care
autorul îşi încadrează conţinutul liric. În asemenea condiţiuni,
cântarea sa ne apare firească şi autentică, oricâte înrudiri ar avea
cu poezia tradiţionalistă, pe care o continuă.
Poate că autorul ar fi trebuit totuşi să înlăture din
cuprinsul volumului acele bucăţi care, în afară de intenţia lor de
subiect, nu putem găsi nimic care să le justifice prezenţa. Sunt
toate acele strofe, uniforme şi cuminţi, ţinând mai mult de
versificaţie decât de poezie, prin care se încearcă, într-un mod cu
totul voit, să se completeze atmosfera generală a cărţii, umplând
unele goluri de inspiraţie. Uneori Teodor Scarlat îşi lucrează cu
prea multă uşurinţă poeziile, în laboratorul său lipsind uneltele
de cizelare şi de minuţiozitate artistică, măsurătorile de nivel şi
de nuanţe, ale meşterului ales. Acest lucru îl aşteptăm de la
poezia sa de mine.
* * *
141