ION ŞIUGARIU

Fruntea palidă ca tutunul,
Mai aşteptăm femeia din vis, pe care încă o
iubim.
Ce iute murim!
Tot mai adânc al pieptului fiord...
Şi pădurile de-azur ale oceanelor noi nu le
ştim,
Nici saharele de sânge, junglele verzi şi nici
Polul Nord.
Frate de pretutindeni, lăsăm mările
În urmă, zăpezile de senin,
Pădurile, luna, depărtările...
Şi-o să ne căţărăm din ţărână, tufă-amară de
pelin.
(Lăsăm mările, pag. 13).
Atmosfera largă, de doruri şi tristeţi neconturate, domoale
şi fireşti, cu prelungiri în spaţiul de umbre şi taine al visului, este
foarte apropiată, în acord cu toată poezia nostră tânără de astăzi,
de lirica lui Lucian Blaga. Bucata aceasta este, poate, cea mai
frumoasă din volum. Ea rezumă, ca tonalitate generală şi ca artă
poetică, pe toate celelalte, care îi urmează în pagini. Câteva
dintre ele, în marginile influenţei dominante, sunt în întregime
realizate, iar altele numai în strofe şi versuri izolate. Cultivând
imaginea de detaliu, cu valoare în sine, după modelul celei mai
exigente poezii moderniste, Ion Ojog îşi presară bucăţile cu
artificii care ne păstrează mereu treaz interesul, chiar dacă
atitudinea sa de întreg ne-ar rămâne încă străină.
Nu lipsesc din această carte nici celelalte ecouri ale
veacului. Foarte deseori Ion Ojog se foloseşte de notaţia
suprarealistă, după clişeul de acum 7-8 ani. Astfel:
Chipul de argint al răsăritului linge cerul din apă
138