ION ŞIUGARIU

Singurătatea aceasta de ultimă oră imprimă poeziei lui V.
Demetrius din perioada de acum un caracter de grea meditaţie.
Focurile de artificiu ale tinereţii s-au potolit într-o resemnare
înţeleaptă şi tristă, pe care poetul o suportă monoton ca pe o
greutate a destinului. Din această cauză, ca atitudine generală,
întregul ciclu mi se pare a fi învăluit într-o slabă lumină galbenă,
de poet didactic, fără o valoare care să se impună. Se pare că
autorul a căzut în cursele propriei sale maturităţi, voind să pară
mai mult decât este.
Aceeaşi impresie ţi-o lasă şi volumul următor, apărut
tocmai în 1924, adică la opt ani după Canarul Mizantropului.
Acest volum este intitulat, nu ştiu pentru ce, Fecioarele. Însăşi
depărtarea de opt ani, de la unul la altul, este în măsură să ne
convingă de scăderea elanului poetic primar. Versul devine mai
silnic, şi mai construit, fiorul liric dispărând aproape cu totul.
Unele bucăţi ca: Sfânta mucenică Iustina, Fecioara,
Recunoştinţa, Începutul suferinţii, Orbul, Cămătăreasa,
Groparul, etc. nu sunt altceva decât nişte simple compoziţii în
versuri, pe teme dinainte stabilite, tinzând în mod evident spre
epic. Notele de realism, pe care le-am remarcat încă din Trepte
rupte, se îmbulzesc acum în bucăţi din ce în ce mai lungi,
răsfirând tot mai spre margini poezia. Fără îndoială acestea sunt
cele mai periculoase crize în toată cariera poetică a lui V.
Demetrius. Singurele poezii adevărate din întregul ciclu sunt
acelea în care autorul este pătruns de fiorul îmbătrânirii şi al
morţii apropiate, ca în La ţărmul negru, Toamnă, etc.
Dar acesta este, mai ales, conţinutul ultimului volum al lui
V. Demetrius, apărut în 1941, cu un an înainte de moartea sa.
Lunga poezie intitulată Cocorii, care dă şi titlul volumului, este
un izbutit poem simbolic, pe tema acestei îmbătrâniri
iremediabile şi a sfârşitului apropiat. Lirismul îngropat în
compoziţiile cu caracter didactic din ultimele două culegeri,
reapare aici într-o formă blândă şi reţinută, perfect adecvată
vârstei şi experienţei autorului. O melancolie largă şi resemnată,
135