ION ŞIUGARIU

Acesta-i capul, slab monarh,
Încins de gânduri, de regrete.
Nimic şi el! Urcior ciudat
Împodobit cu haina feţei,
Ca să întâmpine mascat,
Păpuşăriile vieţii.
Un nas, o streaşină de sgârci
Şi gura, dungă sângerată,
Îmbracă golul unei hârci,
În vis şi farmec câteodată.
Întreg aproape omul s-a
Nălţat de la pământ în spaţiu
Şi sigur de chemarea sa
Priveşte-n lume cu nesaţiu.
Pe bârne cu încheieturi
Şi lăbi aleargă după hrană
Şi-i singura dintre făpturi
Ce-ascunde pielea-i ca o rană.
(Omul, pag. 86).
În alte poezii, ca: Prietenul mort, Prăpădul, Evadaţii,
Vagabondul, atmosfera devine macabră şi adânc rănită de
cruzimile realităţii sociale şi umane, amintind prea evident pe
Charles Baudelaire.
Volumul de Sonete apărut imediat după Trepte rupte
(1907) este închinat în întregime dragostei. Însăşi forma fixă şi
comprimată a sonetului este o dovadă că poetul a reuşit să-şi
stăpânească simţămintele, revenind la uneltele sale potrivite, de
echilibru şi de decenţă artistică. Aceeaşi atmosferă melancolică
generală burniţează pe aceste sonete de maturitate, constituind o
133