ION ŞIUGARIU

volum de poezii. Pregătite pe îndelete, văzute şi revăzute cu
insistenţă, cele 29 de bucăţi câte cuprinde, reprezintă măsura
deplină a talentului său.
Întâlnim câteva versuri (sublinierea este necesară) corecte
şi oneste, care dacă nu oglindesc o frământare interioară
deosebită şi un conţinut poetic care să se impună cu necesitate,
dovedesc o oarecare stăpânire a meşteşugului. Motive felurite,
ecouri din lecturile variate ale autorului şi clişee curente ale
poeziei tinere, căutări şi visuri plate, fără suport interior, o
anumită tristeţe gen Lucian Blaga, uneori o revoltă gen Tudor
Arghezi, se adună în versuri bine măsurate, pe număr egal de
silabe. Dar numai atât. Poezia nu este pentru Petre Pascu o
necesitate. Ea nu este decât un meşteşug. Lipsit de o sensibilitate
şi o imaginaţie deosebită, totul este comun în acest volum.
Comun până la exasperare. Autorul vrea, cu orice preţ, să scrie.
De aceea, după o practică insistentă de mai mulţi ani, el a ajuns
să stăpânească o frază curgătoare şi bună, fără întorsături şi fără
ieşiri stilistice. Dar tocmai această, să-i spunem perfecţiune
dinafară, nefiind susţinută în adânc, este total lipsită de poezie.
Iată, bunăoară, aceste strofe, de o banalitate absolută:
Gheena-n faţa mea de s-ar deschide
Eu tot aş bea din vinul înspumat;
Să bei ştiut e doar că nu-i păcat,
Chiar raiul poarta nu ţi-o va închide.
Voi nu fiţi, triste, feţe prea livide,
Că-i vinul aspru astăzi şi-i brumat,
Şi dacă Domnul, Bunul, ni l-a dat,
E să-l sorbim cu suflete avide.
Nu, la început n-a fost cuvântul
Şi lumea nu rezima pământul;
Ci din podea şi până-n bagdadie.
128